Rusalka

În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, ruga şi oftat.
Cu o lopată preasmerita
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.


Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.


Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi...
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi...
Deodată... că a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Albă, ca neaua ce scânteie.


Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios...
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub vălul somnoros.


El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarma
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.


Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghitit, divino!


A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.
În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, ruga şi oftat.
Cu o lopată preasmerita
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.


Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.


Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi...
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi...
Deodată... că a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Albă, ca neaua ce scânteie.


Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios...
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub vălul somnoros.


El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarma
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.


Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghitit, divino!


A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.

Imagine