Marea

El canta pe tarm. Perfida,
unda marii s-alinta.
Ea zicea: Ma simt silfida,
prinde-ma - si sunt a ta...
Marea chicotea: - Ha! Ha!...
Si-a sarit in apa fata.
Unda marii, inspumata,
doar atata astepta.
Ca pe-o floare-n vant o poarta
valul viu si apa moarta.
El o cauta-n zadar:
trupul ei mereu isi pierde
in argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iata - atingand nadirul
sanii goi si trandafirul.
Dar cu mana prin safire
pescuitu-i o poveste
fara margini, ca si marea.
Consumata-n stralucire,
ziua nu le-a dat de veste
sa-si consume-imbratisarea.
E tarziu. Cand - beat de dor -
el o prinde si-o saruta,
unda marii scade, muta,
tremurand in jurul lor.
Unde-s tarmurile?... Nu-s.
Doar azurul jos si sus,
clatina pe valuri crete
tulburata frumusete,
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii,
ei - in lingusirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curma,
se desfac, se prabusesc.
Numai ei nu mai sfarsesc
sarutarea cea din urma.
- Prinde-ma si sunt a ta,
murmura apa livida.
Iat-o prinsa! Dar a cui e?
Unde-i sprintena silfida?
Unde-i cel ce-o cauta?
Joaca apa amaruie
neagra-vanata-verzuie. . .

Stefan Augustin Doinas

Imagine