Doi oameni

Era torid. Era infernal. Era prima zi de vară. Era astăzi acum doi ani. Eram în autogara din Albă Iulia. Eram tristă. Eram sfâşiată. Pierdusem ceva ce nu am avut niciodată, prietenia Deliei.Cu gândurile împrăştiate şi ochii plini de lacrimi îmi aminteam doar sunetul uşii închizându-se. Crezusem. Sperasem. Dădusem totul la o parte ca să ajung acolo şi-ajunsesem. Nu m-a ascultat. Nu m-a lăsat nici să intru. S-a scuzat şi-a închis. Pentru totdeauna. Pentru că nu aveam cui să-i mai cer ajutorul trebuia să mă întorc acasă. Nu-i cerusem mult. Doar să mă însoţească. N-a vrut. Deveneam o responsabilitate. Ea n-avea nevoie de responsabilităţi şi nici de mine. M-am întors la intrarea ieşire şi-am aşteptat. Înăuntru la masă, cu mâinile încleştate pe pachetul cu şerveţele priveam tinta masa goală.
Un domn intra şi comandă ceva la bar. Nu-l văd. Aud doar cum se aşează. Un suspin îmi scapă şi multe priviri se aţintesc curioase asupra mea.Şi a lui. Lasă masa de alături şi vine la mine.
- Lasă-mă să-ţi ofer ceva de băut, domniţă.
- Nu... mulţumesc, eu plec imediat acasă.
- Dă-mi voie, îmi prinde mâna dreaptă şi mi-o săruta. Andrei Teodorescu.
Mă uit la el.Mă privea de mult cu curiozitate cercetându-mi fiecare cută de pe faţă.
- Aş putea spune, zice, încăpăţânându-se să ignore tăcerea mea, aş putea spune despre dumneata că îţi place Iris, eşti o împătimită a cafelei şi ai o voce bună.
Avea peste 50 de ani, părea să fie demn de ispravă, dar duhnea a băutură.Şi el fusese dezamăgit. Aspectul neîngrijit al părului şi al hainelor îmi spunea că-şi ratase căsnicia.
- Nu spui nimic. Domnişoară, trecem o cafea în cont şi adu-o la mine.
E un obişnuit al locului. Aici se refugiază. Nu-l ştie nimeni. Nu-l compătimeşte nimeni. Dar mă compătimeşte el pe mine.
Nu mi-ai spus. Cânţi?
- Nu.
- Îţi place Iris.
- Doar Minculescu.
- Eşti o enigmă. Îmi plac enigmele. Văd şi ştiu că nu ai chef de vorbă, dar hai să facem schimb de o adrese.
Vine fata cu cafeaua şi-o aşează în faţa lui. O redirecţionează spre mine în timp ce din buzunar scoate un pix.
- Nu mai strânge în mâna şerveţelele alea, da să fac ceva mai util cu el. Îmi ia pachetul şi pe primul dintre ele scrie o adresă de mail şi un număr. Le am şi azi.
Voia să umple locul Deliei, acolo, pe teritoriul ei. Îmi recuperez pachetul repede. Beau cafea şi îi mulţumesc.
După o jumătate de oră telefonul îl ia de lângă mine.Se scuză şi pleacă cu promisiunea să vorbim.
Şi azi am vorbit şi ne-am adus aminte.Şi n-am mai plâns.Şi ne-a fost bine.
Mă îndreptam spre microbuz când am simţit cum de pe umeri se ridică o apăsare. Pierdusem ce nu am avut şi câştigasem fără să cer nimic.În fata două ore şi jumătate aveau să se dezvăluie fără întrebări fără răspuns.