Sisteme romaneşti aducătoarea de moarte

Cu bucurie constat că deşi Flori nu mai e relaţia mea cu Nicu a rămas aceeaşi. Postul ăsta nu va fi însă unul vesel Ne-am vorbit şi ne-am scris zi de zi cu încrederea că vom putea uşura puţin sufletul lui. Nu-i uşor. Azi după aproape 6 săptămâni şi-a deschis sufletul şi mai mult de-o oră mi-a spus pas cu pas cele întâmplate. I-am înţeles strigătul de ajutor şi chiar dorinţa de răzbunare. Deşi am încercat cu tot calmul şi delicateţea posibile să-l fac să se îndepărteze de gândul ăsta, n-am reuşit cu nici un chip.Va pleca cu parafele morţii în mâna să caute răspunsuri şi să-şi facă dreptate cu orice preţ. Un om istovit de căutarea în sine a liniştii. Obosit să mă aştepte doar răspunsuri lapidare şi lipsite de consistenţă. Lipsit de minimă putere de a se concentra asupra a ceea ce-l înconjoară. Neajutorat şi părăsit parcă de cei care îi sunt rude, Nicu se zbate şi acuză. Acuză sistemele sanitare romaneşti, acuza tergiversarea cazurilor importante, acuza medicii cei care s-au umplut de bani şi cărora nu le mai pasă de oameni. E dreptul lui. E vrerea lui. Ştie că lupta o vor câştiga alţii, dar nu se poate opri la actele seci şi nemulţumitor de succinte.
Am să vorbesc mai jos despre ce se întâmplă în Institutul naţional de boli cerebro vasculare. Nu contest toţi medicii şi nici calităţile lor profesionale, contest doar sistemul prost gândit cu care te primesc acolo, aşa au primit-o şi pe Flori şi de aici a început sfârşitul, cine are vreun argument solid contrar e liber să-l prezinte.
Unitatea asta medicală e celebră pentru marile sale nume cum ar fi Leon Dănăila, Cornel Toader, Florin Ştefănescu şi Mugurel Rădoi. Straşnică echipă. Reuşitele lor operatorii uimeşte lumea. O salvează. O vindeca. Dar o şi condamna, în primul rând la aşteptare.
Te duci să te internezi. Medicul de gardă, în cazul meu, Mugurel Rădoi, în cazul ei, Florin Ştefănescu, îţi face formalităţile şi te trimite în pat. Dacă ai nenorocul să ajungi în salonul 16 o să te topească definitiv căldura şi o să te sufoce lipsa de spaţiu. Şase paturi înghesuite şi sprijinite de două canapele, pentru orice urgenţă. Fiind cel mai mare (!) e normal să fie cel mai plin. Paturi incomode pentru nişte viitori operaţi la cap, ori la spate, cu muşamale ce termină plămânii şi cearşafuri ce se schimbă destul de rar. Chiar foarte rar. Vrând nevrând accepţi orice condiţie, primeşti ce e liber şi te pui pe aşteptat. E cale lungă până să vină şi la tine cineva.
Prima care vine e asistenta de tură, dacă ai tratament ţi se implanta o branula în venă şi cu stativul patului tău stai la taifas cel puţin o oră. Dacă nu, aştepţi verdictul medicului.
Ai de aşteptat să se termine flaconul, să vină masă şi vizita de seară.Se fac două vizite pe zi în fugă. Să vorbim de cea de-a doua, ajungem şi la cea din zori după ce povestesc despre trecerea nopţii. Vizita de seară e făcută de medicul de gardă, care, cu toate fişele sub braţ vine şi te întreabă cum îţi e? Dacă îţi e? Şi ce-ţi lipseşte în acea clipă? Îşi dă interesul şi ştie ceva despre tine, aşa cum are cunoştinţă despre fiecare în parte, nu-i de condamnat asta, dar e mereu gata să plece şi nu se mai întoarce pentru restul serii. Concluzia e că mai bine taci şi aştepţi să vină al tău dimineaţa când, dacă vrei să te audă trebuie să insişti. Mi s-a întâmplat să mi se umfle mâna, tare, aproape că nici nu puteam să o mişc. Noaptea am spus asistentei care neputându-mi da nimic mi-a recomandat să mă fac auzită insistând, insistând. Am insistat. Medicul meu era acolo,m-a auzit şi m-a salvat din durere cu un antiinflamator.
Să ne întoarcem la seara. A trecut vizită, Urmează plimbarea pe coridorul îngust sii plin de dulapuri şi frigidere (secţia e în construcţie) 16 e chiar în capăt, unde, dincolo de o uşă se fac lucrări. Cândva toate frigiderele şi dulapurile vor avea loc, dar acum fac plimbarea celor bandajaţi aproape imposibilă. Un drum două şi te retragi să-l laşi pe altul. Apoi e din nou ora de tratament. Îţi pregăteşti conştiincios mana şi sau şoldul. Trece tratamentul. Vine noaptea. Urgie. Ţipete, plânsete. Lumini aprinse. Într-o astfel de situaţie aştepţi să aţipeşti spre ziua.Se întâmplă.La 6.30 somnul se curmă brusc, vine echipa de curăţenie. Tot în grabă. Şterge, spala, aeriseşte, vizitează baia (fără capac la toaletă sau o bară de susţinere pt neputincioşi unde poţi să păţeşti orice pe gresie). Apoi vin infirmele să schimbe paturi şi să întoarcă vreun imobilizat. Salonul curat aşteaptă vizită.
Vine, în faţă, ca un conducător veritabil sta Dănăilă. După el ceilalţi, fiecare cu bolnavul lui.Cu condiţia să fie şi doctor pentru Bolnav, bolnav pentru doctor este. Dacă specialistul tău e plecat, cum a fost Ştefănescu, se va ocupa de tine cel de gardă, sau oricine.Se spune face repede o radiografie a zilei trecute, Dănăilă spune un cuvânt bun, o sugestie, se aşează pe marginea unui pat şi apoi pleacă. Toţi.Au treabă, îi aşteaptă intervenţiile şi bătaia pentru singurul bloc operator. Cel mai norocos e cel programat în acea zi pentru operaţie. Aşteptarea lui a luat sfârşit. Dar ca să îndeplineşti condiţia bun de bisturiu trebuie să treci de investigaţii.
Investigaţii care pot dura, până la două săptămâni. Vreme în care aştepţi, cauţi medicul, dacă nu-i plecat peste hotare, dai spaga pentru un cearşaf, o injecţie, mai aştepţi.
Până la urmă un brancardier generos, la care ai ajuns la îndemnul unui bolnav cu state vechi, îţi spune că RMNUL şi AngioGrafia costa, îi dai bani, cât îţi cere, 150 lei. Te duce repede, peste tot, pe unde îi cazul sărind chiar peste programările tale care urmau să vină la o distanţă de câteva zile. Te-ai săturat să aştepţi, să vină şi să plece vizită, să ai sau nu doctor, să ai sau nu tratament, să vină noaptea şi o altă zi goală. Scuturi portofelul. Faci 150 de lei şi mergi la Rmn, TC, sau Angiografie.Şi aştepţi, de data asta rezultatul.
Răspunsul vine, dacă trebuie să te taie ai un motiv bun să mai stai, dacă nu eşti liber să pleci cu câteva sfaturi în buzunar şi o speranţă.
Eu aşa am plecat. Dar Flori a fost acolo cu un tratament dat de medicul plecat să opereze mai departe în lume. Care nu o mai văzuse şi n-o mai consultase de când o internase. S-a întors şi a vrut să o deschidă. N-a fost cazul, iar durerile au încetat. A fost redirecţionată şi ţinută pe loc după operaţie că surpriză, durerea de cap să se reinstaleze după o supărare. Altă internare. Altă redirecţionare Comă şi Moartea cu acordul mamei ei de a fi deconectată după ce i se spusese că nu se mai poate face nimic.
Un om în condiţia în care suferă dureri acute de spate sau de cap poate să suporte atâtea amânări? Atâtea tratamente? Atâtea teste? Sau chiar atâtea aşteptări ale doctorului lui?
Nu e mai omeneşte să ţi se dea automat un alt medic curant?? O posibilă şansă spre sala de intervenţii? Să ţi se scurteze suferinţă? Să nu ţi se ia mişeleşte banii pentru servicii pe care prin asigurare le plăteşti? Să nu ai dreptul la o baie decenta şi o curăţenie normală?
România şi sistemele ei te îngroapă. Cazul Flori nu e singurul. Nicu nu e singurul care vrea să i se spună adevărul şi să caute un vinovat, dar că întotdeauna, cel mort e responsabil, doctorul îşi şterge mâna pe parafa şi se face nevăzut. Spre alte paturi, alte zări... alţi oameni, alte morţi.